Trasu-n țeapa boantă

Ce ne mai place shaorma, după Hagi, Ceaușescu și Vlad Țepeș, marele justițiar cu țeapă!

Ce ne mai place să invocăm dreptatea atunci când ni se pare nouă că se poate aplica și cu ce patos îl deshumăm pe Țepeș pentru a-l face președinte într-o țară de hoți. Cum funcționează principiul lui Vlad Țepeș? „Vino tu, doamne, și ne scapă de hoți și trădători, pentru că noi nu suntem în stare să nu mai ciordim, pentru că ne plac borfașii și nu vrem să scăpăm tocmai noi de ei, vino și trage-i în țeapă, ca apoi să-i jelim!”

Și uite așa ajungem la dictonul zilei, „Free Gică Popescu!” După episodul clovnului Becali și jalea ce-a dat peste poporul român când acesta a fost condamnat, ajungem la patetismul grațierii altui idol național, Gică Popescu. Nu e de ajuns că am apreciat și am votat un personaj din fotbal, marea cultură românească contemporană, că ne aprindem la „jertfirea” altuia, de data asta chiar fotbalist!

Gică Popescu a fost fotbalist, a jucat pentru câteva echipe consacrate în sport și cam atât! Și-a încheiat cariera și s-a apucat de afaceri, a făcut niște firme dubioase, a încheiat niște contracte și împreună cu tovarășii lui a fraudat statul român cu 1 mil.$ în urma unor transferuri. Procesul în urma căruia a fost condamnat a început acum 10 ani și a fost tărăgănat intenționat, cu scopul de-a trece timpul și faptele să se prescrie; anul trecut s-a decis rejudecarea întregului dosar și părea că toți învinuiții, Copos, frații Becali, Borcea, MM, vor scăpa basma curată, așa cum ne-am obișnuit, dar uite că Justiția a funcționat și astăzi toți sunt condamnați.

Ce vrem până la urmă? Clamăm dreptatea, cerem acțiuni marca Vlad Țepeș, dar numai atunci când ne convine nouă, popor cu enormă istorie…nu, și cu o identitate pierdută prin neant. Înlocuim țepele ascuțite cu cele boante și deodată devenim umani, avem compasiune pentru eroii nației –  de ce să ne mirăm? L-am făcut pe Ștefan cel Mare sfânt, pe Becali patriarhul dreptății și urmează Gică Popescu, Papă al fotbalului românesc…vorba vine, fotbal.

Toate petițiile care circulă pe net zilele astea sunt inutile, nu vor rezolva nimic, pentru că instituția grațierii în România trebuie să respecte niște proceduri juridice, nu se face așa, la un pahar și o telenovelă lacrimogenă. Oamenii politici ca Victor Ponta și alții susțin grațierea și petițiile, deși stiu că e anormal ce se cere, dar o fac pentru că astfel vor găsi sprijin popular pentru a promulga deja celebra lege a grațierii și amnistiei, în urmă careia cei mai mari corupți din mediul politic, parlamentar etc. vor scăpa de închisoare și de cazier. Uite cum ține guvernul cu propriul popor, câtă compasiune! Ce ne mai place manipularea!

Suntem oameni, nu ne bucurăm de răul altuia (nu vorbesc de România, ci de alte țări), dar asta nu înseamnă că judecăm diferit de fiecare data, că doar nu trăim în junglă – trebuie să urmăm principii, reguli, proceduri, cutume, logica, să mai punem mâna pe o carte fără poze și desene, să ne vidanjăm creierul…începe să miroasă!

Fotbalul nu este cultură, nu promovează Nelsoni Mandela, este un sport dedicat celor cu principii, nu țeparilor!

Timotei

Anunțuri

Cronica Huidu-ismului

Să plătească, să înfunde puşcăria pentru că şi-a bătut joc de oameni, i-a dat la tv că au greşit, l-au ajuns blestemele şi l-a mai şi pedepsit Dumnezeu pentru că a râs de gestica unui translator creştin. Trebuia să moară el, familia lui, nu familia şi părinţii altora, oameni nevinovaţi – doar o parte din comentariile şi părerile tuturor enunţate în ultimile săptămâni.

M-am gândit să scriu despre acest episod abia acum, după ce s-a mai stins patima născută în viaţa şi mintea semenilor. Nu îi ţin partea lui Şerban Huidu, nu mă interesează să-l apar, părerea mea despre acest episod este simplă şi vreau să cred că este şi echilibrată: intenţionat, neintenţionat, a greşit şi din păcăte au murit 3 oameni nevinovaţi; cred ca el regretă, şi-a pus şi propria familie în pericol şi nu îmi doresc să fiu în pielea lui. Consider că trebuie să plătească pentru această greşeală cu ani de închisoare, după legile în vigoare, indiferent că se înţelege cu familiile victimelor şi pe partea cealaltă, Dumnezeu să îl binecuvinteze şi să îi mântuiască sufletul.

Atunci de ce mai scriu despre Huidu? Pentru că incă mă uimeşte şi mă dezgustă predilecţia şi disponibilitatea la ură şi judecată a românilor atunci când o persoană publică e actorul unui eveniment, de orice fel. De fapt, românii se comportă aşa în cercurile lor de prieteni, cu apropiaţii, în familie, nu e mult până la generalizarea fenomenului – ştiţi foarte bine la ce mă refer, nu vă gândiţidoar  la alţii care fac asta. Din păcate, accidente de genul ăsta au loc zilnic în România, dar nu se mai face atât tam-tam pe ziare şi tv, dar nu e vina lor, pentru că ei marşează pe felul românilor de-a fi, pe judecata şi bârfa de la colţ de stradă, propovăduită de babele şi ţaţele de orice sex, la colţul străzii sau în jilţuri aristocrate.

Ce rol conferă un anumit eveniment individului care sare imediat să emită păreri pline de ură şi judecată, ce-l îndreptăţeşte să enunţe acuzaţii şi proliferări de joasă speţă? Întotdeauna am încercat să îi înţeleg pe cei care bârfesc şi judecă valori şi lucruri după propria minte şi imaginaţie bolnavă – ce câştigă, ce avantaj au? Pentru că într-un final se vor umple de ruşine şi marginalizare – fără o analiză de specialitate, cred că este vorba de o boală, pentru că numai bolile se manifestă constant şi provoacă necazuri. Românii suferă de această boală, dar o fac cu mare plăcere şi dorinţă şi nu vor să se trateze.

Nu este vorba numai de cazul Huidu, există o listă bogată de asemenea evenimente în care mari comentatori şi specialişti îşi varsă prostia în cupele consumatorilor, care sorb pe nerăsuflate zeama de proastă calitate, fiind dependenţi de ea. Ce recomandări să fac, ce să prescriu având în vedere că subiectul e vechi şi mult îndrăgit? Poate ce mi-ar plăcea – să vedem şi să avem bun simţ.

Timotei D.