Cererea lui Adam

Prin aburii cafelei ce-o sorb parcă îl văd pe Adam prin grădina Eden, preocupându-se de îndatoririle lui zilnice. Se pare că îi plăcea să aibă o asemenea viaţă de vis şi nu cred că se gândea el prea mult la viitorul lui, din moment ce prezentul era atât de frumos şi mereu nou. Chiar dacă ar fi avut noţiunea de viitor, nu cred că îi trecea prin minte că viitorul poate fi în altă parte, în condiţii diferite.

Probabil că Adam începea să se obişnuiască cu stilul ăsta de viaţă, până într-o zi când pe neaşteptate l-a pălit un somn adânc. Dormea Adam, dormea şi nici nu ştia ce îl aştepta, cum atmosfera Edenului avea să fie şi mai înmiresmată, cum florile îi vor părea mai colorate, cerul mai albastru şi cântecul păsărilor mai melodios – visa el, bănuiesc. Dumnezeu, Creatorul, a găsit de cuviinţă să ia o coastă din Adam şi astfel să o creeze pe aceea ce avea să-i devină consoartă, Eva. Într-un final s-a trezit Adam şi ce să vezi? Nu mai era singur, avea cu cine să vorbească şi el, s-a regăsit în Eva şi deodată viaţa devenea un Eden, la propriu şi la figurat.

Zilele treceau, Adam se bucura de Eva şi de tot ce avea în jur, de compania reciprocă şi niciunul nu-şi imagina viaţa altfel, nu aveau de ce, până într-o altă zi când Eva parcă începea să întrevadă farmecul progresului uman, prin cunoaşterea binelui şi răului. Curiozitatea şi noul făceau ca toate minunile Edenului să pălească, farmecul unui nou, alt nivel uman devenea obiectivul principal – şarpele tot şarpe. Adam nu ştia, făcea rondul grădinii, că dacă ar fi ştiut el ce se discuta în al colţ de grădină poate că lucrurile stăteau altfel, dar cred că oricum, cum o dai, tot îl convingea Eva să facă orice, oricând.

Adam, parcă vrăjit de farmecul îmbietor al Evei, ea cuprinsă de spiritul modernismului, amândoi au trecut la a-şi mânca viitorul lor şi spun gurile rele, că şi pe al nostru. Adam, atras şi el de fructul interzis, dar mai mult atras şi convins de Eva, se găseşte acum în ipostaza de ţap ispăşitor, ajunge în boxa acuzaţilor şi încă nedându-şi seama de ce urmează, dă vina pe Eva atunci când este chestionat. Un laş, ar spune corul din spatele acţiunii, dar parcă îl înţeleg – s-a trezit dintr-un vis atât de frumos, a văzut sterpul din afara Edenului şi cred că pentru prima dată a înţeles viitorul. Bineînţeles că nu o putea acuza pe Eva pentru tot ce s-a întâmplat, ceea ce nici noi nu ne permitem să facem, dar bănuiesc eu că Adam şi-a pus multe întrebări, cum ar fi putut evita situaţia, dacă trebuia s-o ţină pe Eva tot timpul după el, dacă poate nu era prea preocupat de grădină şi o neglija pe Eva (n.r. pentru feministe).

La o simplă analiză a faptelor, Adam realizează că lucrurile s-au schimbat odată cu adâncul somn şi apariţia Evei, care totuşi era un ajutor potrivit pentru el. Balanţa nu înclina în niciun fel, nu era încântat de ce se întâmplase. Nu era suparat pe Eva, pe acţiunile ei, deşi o acuzase, dar în drum spre lumea de după Eden trebuie să-i fi trecut prin minte gândul:

Îmi vreau coasta înapoi!

Timotei D.

Adam şi frumosul

Poate că unii oameni sunt reticienţi la alăturarea acestor două cuvinte, spunând că frumosul este reprezentat de Eva. E posibil, aş zice, luând în considerare ceea ce scriam în precedentul post, unde am văzut cum Eva se identifica cu frumosul.

Dar azi este rândul lui Adam să-şi joace rolul în noul episod. Are un rol important, deşi e la concurenţă cu rolul Evei, care de cele mai multe ori este tratat cu prioritate: şi în zilele noastre, cine se uită la mire în timpul nunţii? Cred că dacă ar lipsi din tabloul de nuntă, doar el şi-ar da seama că nu e acolo.

Ne aducem aminte că Dumnezeu a creat Edenul, frumosul din Eden şi deasemenea, l-a creat pe Adam, punându-l să lucreze şi să întreţină frumosul grădinii. Oare Adam era conştient de frumosul ce-l înconjura? Există pareri, răutăcioase zic eu, fetelor, că a trecut de atâtea ori pe lângă pomul din mijlocul grădinii şi nu a văzut cât de frumos este. Ce să înţeleg, că Eva l-a văzut din prima? Dacă da, am văzut rezultatul…:)

Ei bine, Adam percepea frumosul într-un mod pragmatic. Ştia că frumosul va continua să fie frumos întreţinându-l, aşa că lucra grădina, întreţinea pomii, tundea iarba, a dezvoltat ideea frumosului punând nume animalelor, vietăţilor. Imaginaţi-vă un moment în care Eva l-ar fi intrebat pe Adam despre un animal: ce e, cum se numeşte chestia aia cu patru picioare, blană şi urechi? Fiind mai multe animale care corespundeau descrierii, Adam ar fi ridicat din umeri, cerând mai multe detalii. Completarea ar fi venit imediat din partea Evei: şi cu coada!

Adam era un administrator bun, îşi făcea treaba cu sârguinţă şi ăsta era frumosul pentru el. Bineînţeles, întreţinea acest frumos şi pentru Eva, că altfel nu avea cine să-l aprecieze. Nu pe Adam, frumosul! După ce termina lucrul în grădina şi petrecea timp cu Eva, mâncând împreună orice fruct, din orice pom, văzând şi frumuseţea ei,  frumosul era desăvârşit. E interesantă percepţia diferită a celor doi în ceea ce priveşte frumosul; nu avem date din acea perioadă, dar avem date din belşug în zilele noastre.

Într-un singur moment Adam a perceput frumosul diferit de cum îl percepea până atunci, din păcate şi ultimul moment. S-a lăsat copleşit de frumosul grădinii şi de frumosul Evei, a gândit ca ea şi a mâncat din fructul interzis. Oare nu putea să-şi găsească ceva de lucru prin grădină atunci? Vreun peşte de împins înapoi în apă, să dea o pisică jos din copac…Ca să salvăm ce mai putem din finalul poveştii, putem spune că frumosul a continuat prin faptul că Adam şi Eva au plecat din Eden şi au rămas împreuă, deşi acum ştiau ce înseamnă binele şi raul.

Frumosul – diferit, molipsitor, intrigant, părtinitor, dar frumos.

Timotei D.