Să râdem cu Poșta Română

Nu știu cum sunt alții, dar eu știu cum sunt și nu mă mir când mi se întâmplă tot felul de chestii prin România. Am fost impresionat de RATB până la lacrimi lichide (vezi RATB și marțienii), am devenit chiar și VIP-ul unui tren neînsemnat al CFR (Să ne amuzăm cu CFR), astfel trecând prin luptele unui cetățean obișnuit în războiul cu birocrația statului român și mai ales prin înfruntările corp la corp cu prostia unora din aceste instituții – pentru liniștea voastră trebuie să vă spun că nu sunt învins!

Poșta Română! Parte din viața ta! O, da, cu siguranță!

Zilele trecute am pășit pragul de marmură al unui oficiu poștal unde obișnuiesc să merg de ani de zile, fiind în proximitatea locuinței – aglomerație, ca de obicei. Deodată m-am simțit teleportat în anii războiului văzând interiorul clădirii, îmbulzeala si luptele la ghișee. Imediat mi-am dat seama că oficiul poștal a fost cotropit, capturat – a mai apărut un perete! La ultima vizită sala oficiului era mult mai lungă, granița dintre operațiunile poștale și plata Romtelecom a dispărut între timp. M-am așezat la o coadă fără să mă uit dacă celelalte cozi erau mai scurte, toate păreau la fel; ce să faci stând la o coadă, mai ales când tanti de la ghișeu trebuie ca pentru o operațiune să scrie și pe foaie și la calculator același lucru, după care să și printeze și să dea cu ștampila cu cea mai mare forță în chitanța pusă pe birourile masive de lemn, parcă intenționat făcute așa, ca să reziste la izbituri ca ale miticului ciocan al lui Thor? Din peisaj mai lipseau diligențele cu caii ce nechezau înainte de următoarea livrare poștală.

Imediat mi-au fugit ochii pe pereți și am dat de un afiș-reclamă, cu rame de lemn vechi, afiș care spunea: „Pentru corespondența dvs. folosiți plicuri editate de Poștă!” Deja pătruns în spiritul trecutului, mi-a venit în minte un episod petrecut în același oficiu cu ceva timp în urmă, tema fiind chiar plicul editat de poștă – ai spune că plicul e o chestie banală, dar de fapt el este purtătorul veștilor, al speranței, al dramelor, odată lipit el capătă statut de mesager ce va ajunge în viața ta – asta dacă nu-l rătăcește cineva…S-a întâmplat cam așa:

Trebuia să trimit o scrisoare, așa că am mers la oficiul poștal pentru a face asta și am cerut doamnei de la ghișeu un plic cu timbru, ce se face de obicei. Am fost surprins să aflu că nu sunt plicuri cu timbru, așa că am cerut plic fără timbru – nici de-astea nu erau. Hă?! Poșta Română n-avea plicuri deloc la acel oficiu! Am plecat, mă grăbeam și fiindcă aveam drum pe acolo, am revenit a doua zi, la același ghișeu. Poșta Română nu avea nici azi plicuri, de niciun fel – doamna de la ghișeu devenea tot mai frustrată de insistența mea.

Am părăsit-o din nou, nelăsându-i speranța că mă va mai vedea vreodată, până în următoarea zi, bineînțeles. Același ghișeu, aceleași întrebări, aceleași răspunsuri, numai că de data asta nu am mai plecat, ci i-am cerut politicos doamnei o felicitare de pe panoul din spatele ei, spunându-i că am nevoie de plicul acelei felicitări și un timbru. Credeam că va fi simplu, ceri o felicitare, oricare ar fi ea, plicul și un timbru – am specificat chiar de câteva ori, orice felicitare. Mare mi-a fost surprinderea să o văd pe doamna respectivă ridicându-se de pe scaun și mergând la panoul cu felicitări, începând să mi le treacă în revistă:

„Avem de Crăciun, de Paște, cu natură, pe care o vreți?” I-am răspuns: Oricare, nu mă interesează, eu am nevoie doar de plic! „Uite una cu flori, cu lumânări și note muzicale, vioară!” Doamnă, i-am zis, nu mă interesează, am nevoie de plicul felicitării! – dialogul parcă era unul al politicienilor –  Ce credeți, a renunțat?! „Vă rog să-mi spuneți pe care o vreți, că mai așteaptă și alții la coadă!”

Deci la mine era problema, nu era de-ajuns să spun că vreau orice felicitare pentru plicul ei, ci trebuie să indic una anume; oare cum nu mi-am dat seama pe parcursul atător solicitări?! Bineînțeles, a trebuit să-i indic doamnei o felicitare anume, chiar am ales-o pe cea cu vioară, la care replica doamnei a fost: „Da, și mie îmi place asta!” Ah, dacă știam de la început că-i place, o cumpăram, îi scriam câteva dedicații și i-o înmânam – clar că fără plic, doar de ăla aveam nevoie eu!

Am obținut plicul, în sfârșit și felicitarea…i-am dat-o unui copil ce se uita cu jind la ea, misiune îndeplinită! I-am mulțumit doamnei pentru amabilitate și am părăsit ghișeul triumfător, deși lupta cu felicitarea a fost sinuoasă – de atunci mi-am cumpărat plicuri de la papetărie. Să râdem cu Poșta Română, să râdem de Poșta Română…de fapt ea râde de noi, pentru că deține monopol pe tot ce înseamnă corespondență în România, fiind protejată de același stat care ne face viața grea, zi de zi, stat patronat și de niște politicieni de vază ieftină, spartă.

Ești la poștă și nu au plicuri? Cere o felicitare și asigură-te că știi pe care o vrei!

Timotei D.

Anunțuri