Despre bunul-simţ

Nu e ciudat ca în secolul 21, într-o societate liberă, modernă, să vorbeşti despre bunul-simţ? Devine chiar bizar să vorbeşti despre bunul-simţ într-o ţară auto-intitulată creştină, concepţie la care aderă tot românul atunci când e vorba să-şi apere identitatea creştină şi să-şi demonstreze calităţile – mai bine zis, când se umflă în pene.

Iată că în România zilelor noastre se impune să vorbeşti despre bunul-simţ, deşi avem o istorie lungă de la geneza societăţii româneşti şi totuşi nu pare atât de ciudat şi surprinzător pentru că vorbim de România şi asta spune aproape, uneori chiar totul. O să te întrebi: „Chiar e nevoie să vorbim despre asta?” sau „Mie îmi vorbeşti despre asta?”, „Crezi că mai poţi schimba ceva?” Dacă gândeşti aşa, află că acest post îţi e sigur dedicat şi poate va reuşi să te încurajeze, să-ţi schimbe atitudinea, doar dacă ai puţină răbdare să citeşti până la sfârşit.

Amintind şi pe cei care încă au bunul-simţ, nu vreau a vă omagia prin acest post, ci a vă încuraja să păstraţi în caracterul vostru dovada normalului şi de ce nu, pentru a primi respectul meu şi al celor care ştiu să aprecieze un caracter frumos. Aşadar, câteva puncte cu privire la bunul-simţ:

1. Nu te naşti cu bunul-simţ, ci acesta se dobândeşte (nu doar în cei 7 ani de acasă) – este un proces întins pe toată durata vieţii, e constant şi progresiv. Deşi în firea umană, în codul genetic există germenii bunului-simţ, aceştia nu vor rezista la contactul cu lumea tot mai pervertită şi complăcută în propriile apucături fără a se investi în dezvoltarea lor.

2. Bunul-simţ nu este doar o virtute, ci este şi o piesă care completează puzzle-ul caracterului – este normal să facă parte din felul şi atitudinea omului, o obişnuinţă şi un amănunt care nu are ca scop lauda, ci doar să producă efecte benefice societăţii româneşti şi nu numai.

3. Bunul-simţ dă valoare unui om care doreşte să aibă o viaţă frumoasă, unui om care pune preţ pe relaţionarea normală şi corectă cu semenii, astfel reuşind să ajute, să sprijine, să influenţeze, iar toate serviciile aduse se vor răsfrânge şi asupra lui la un moment dat.

4. Bunul-simţ este imperativ în societatea contemporană, pentru că societatea românească s-a sălbăticit, crează şi promovează personaje groteşti prin caracterul şi condiţia umană transformată mai degrabă în regn animalic – nu gândi, doar execută-ţi apucăturile, pentru că se vor găsi alţi ciudaţi care să aprecieze.

5. Televizorul, Cancan, Click, Libertatea, emisiunile cu moralitatea în putrefacţie nu educă şi nu încurajează bunul-simţ, ci îl îngroapă în direct şi în reluare, profitând exact de lipsa lui în caracterul telespectatorilor – e mai simplu să exploatezi prostia şi murdăria, decât s-o ştergi şi s-o vindeci. Românii se hrănesc cu mizerii din lipsa bunului-simţ şi de fiecare dată vor da vina pe alţii pentru asta, aşteptând parcă o magie să schimbe totul, într-o clipită.

6. A avea şi a manifesta bunul-simţ te poate încadra în rândul „neadaptaţilor”, a „celor de la ţară” şi uneori e dificil să alegi între a fi exclus sau acceptat, dar îţi garantez că pe termen lung vei fi compromis dacă vei accepta ce este incompatibil cu bunul-simţ. Manifestând calităţi vei căpăta ceea ce se numeşte respect de sine şi mai mult decât atât, binecuvântarea lui Dumnezeu care şi-a impregnat chipul şi asemanarea Sa în creaţia numită om, în mine şi în tine.

7. Bunul-simţ deschide uşa şi altor calităţi care se raliază imediat, cum sunt: modestia, inteligenţa, moralitatea, credinţa şi astfel vei dobândi un întreg arsenal care-ţi va înnobila viaţa şi va produce efecte pozitive în România – da, în România! Nu e imposibil!

8. Ce educă şi încurajează bunul-simţ? Dacă e s-o luăm teoretic şi cronologic, numim familia, şcoala..deja mi-e teamă să mai scriu că şi societatea…Aici avem o reală problemă şi soluţii puţine, dar îndrăznesc să spun că există motive optimiste, transpuse în entităţi ca: Biserica ce-l prezintă pe adevăratul Dumnezeu, conform Bibliei, rugăciunea personală, mediul sănătos din care faci parte sau la care poţi adera. Chiar conştiinţa te poate ajuta în a-ţi educa bunul-simţ, care încă îţi mai trage câte un semnal de alarmă din când în când.

Realitatea societăţii româneşti este clară, evidentă – lipseşte bunul-simţ şi nu vreau doar să atrag atenţia asupra acestui fapt, ci să promovez, să încurajez dobândirea, educarea, folosirea bunului-simţ pentru a restabili normalul, cultura, etica şi credinţa în România. Fiţi alături de mine şi de toţi cei care vor să aducă valoare societăţii contemporane.

Timotei D.

Anunțuri

Răspunsul nu înseamnă sfârşit

Răspunsul….căutarea unei evadări, portiţa prin care să te strecori şi să ieşi, luminiţa ce se infiltrează în perturbantul întuneric – linia de sosire a unei alergări împiedicate, linie la care nu te gândeşti că paşii nu se opresc spre bine-meritata odihnă..

Răspunsul devine vânat în încrengăturile dese ale zilelor ce se adună una lângă alta, transformându-se într-o deasă şi întunecoasă pădure, pe care încerci s-o descifrezi într-un luminiş ocazional, căutând ieşirea spre linul câmpiei verzi, finalul unei peregrinări, chiar zgâriat de uscăturile şi spinii potecilor.

Răspunsul întruchipează salvarea din strânsoarea faptelor şi lucrurilor ce te-nconjoară, în împresurarea evenimentelor succedate liniar, fiinţei ce caută un liber trai, lipsit de piedici şi bariere – fiinţa încleştată caută eliberare din captivitate, aşteptând un descrescendo spre filare.

Răspunsul e imaginea speranţei care vine în urma neputinţei constatate de realitatea cotidiană, nădejdea încropită cu neîncrederea, curajul solubil cu îndoiala, optimismul pregetat. Răbdarea capătă dimensiuni astronomice în favoarea imaginii ce se-aşteaptă a fi proiectată, poate reuşind să închidă un album stufos.

Răspunsul nu înseamnă sfârşit – nu e finalul unei etape, nu e doar salvarea unei situaţii, scăparea din necunoscut, e cel puţin pragul spre a continua şi cel mult moarte privind viaţa asta, nu şi ceea viitoare. Răspunsul nu aduce stagnare, e calea de-a avansa în scenariul vieţii ce rulează clipă de clipă, crează premisele a altceva, diferit de ceea ce a fost înainte – ocazia de-a înţelege, pricepe, învăţa, experimenta, lumina de la capătul tunelului care nu are capăt.

Răspunsul nu înseamnă sfârşit, poate doar veşnicie…

Timotei D.