RSS

Arhivele lunare: Februarie 2012

Despre critică

Întotdeuna încerc să desprind subiecte, teme, evenimente din trecut şi din prezent, încercând cumva să asigur viitorul, aşa că nu mă dezic nici de data asta, urmărind să aduc în prim plan traversarea parcă a apogeului criticii ce s-a instalat rapid în cultura şi caracterul românesc,critică ridicată la nivel de inteligenţă, motivaţie şi adevăr insolubil. Un prim pas pe care l-aş face văzând coagularea a tot mai mulţi oameni, prieteni, tovarăşi în jurul acestui fenomen este acela de a pune o etichetă, mai mult sau mai puţin îndreptăţită, şi anume aceea că „suferim de importanţă”, pierzând capacitatea de a ne plasa unde ne este locul cu adevărat, pe scara valorică sau pe orice scară invocată.

Alegând calea superficială de tratare a subiectului, pot enunţa simplu şi fără responsabilitate nişte păreri, concluzii şi aş termina la fel de repede cum am şi început – aş aduna nişte aprobări şi nişte critici iminente, după care am continua aceaşi linie melodică: unul denunţă, ceilalţi sunt de acord şi bună ziua, vine primăvara.  Mă lovesc deja prea mult de acest fenomen, fiind cuplat mai ales la viaţa publică, nu din lipsă de ocupaţie, ci din pasiune şi din responsabilitate; nu mă plâng că eu aş fi criticat de ceilalţi, ci vorbesc de maladia care a cuprins discursul cotidian, public, privat, bârfologic, interiorizat şi necuvântat. Astfel m-am gândit să enunţ nişte principii care ar putea fi baza criticii, asftfel reglemendând-o la nivelul cititorilor blogului, cu speranţa că voi veţi dezvolta aceste principii, le veţi completa cu propria viziune şi le vom propaga împreună, prin exemplu personal.

1. Critica nu ar trebui să însemne răzbunare sau exprimarea unei nemulţumiri subiective, personale. E lamentabil să critici pe cineva pe care nu-l agreezi din diverse motive, că poate ai alte gusturi în materie, indiferent dacă motivele sunt plauzibile sau nu – denotă răutate şi te face inferior celui pe care îl critici.

2. Critica nu înseamnă că eşti mai inteligent, mai capabil, atotştiutor, atotpriceput, guru. Se creează falsa impresie că eşti deştept şi mai devreme sau mai târziu vei fi pus în situaţia de a şi demonstra capacităţile pe care le induci criticând şi vei avea de ales între a critica devoalarea adevăratei tale capacităţi (din instinct) sau a recunoaşte că ai greşit. Chiar dacă cineva e atotştiutor, priceput şi nu are caracter, amin şi bună ziua.

3. Critica făcută fără a-ţi păsa de cel criticat sau faţă de o situaţie e nulă şi neîndreptăţită. Cu ce eşti de folos în demersul critic dacă nu te interesează acea persoană sau situaţie? Cum s-ar zice pe româneşte, „vorbeşti şi tu să te afli în treabă”.

4. Critica nu exclude asocierea cu valoarea proprie. O realitate ce oricât am încerca s-o contrazicem, am da în penibil – e un punct pe care îl practicăm cu mult zel şi ne mai şi lăudăm. E ca şi cum eu, mânuitor de o bucată de lemn pe strunele ceterii, m-aş apuca să critic un doctor în ştiinţă nucleară şi m-aş mai credita şi cu dreptul de-a emite o părere. Acelaşi lucru este valabil şi când criticăm un prieten, un profesor, un politician, un preşedinte, etc. Nu trebuie să ne simţim inferori altora, ci trebuie să ne vedem locul, valoarea, pregătirea şi cum românul bogat în zicători zice, „să ne vedem lungul nasului”.

5. Critica este întotdeauna fundamentată de pregătire, cunoştinţe, experienţă, expertiză. Ca să pot critica, trebuie să fiu pregătit pentru asta, pentru că altfel aş fi un banal purtător de opinii, nereuşind să schimb o situaţie imperativă poate, eşuând în demersul meu, poate chiar dezamăgind aşteptările altora.

6. Critica nu este un instrument al democraţiei. Indiferent de regimul politic al ţării, critica a rezistat, fiind mai mult sau mai puţin vizibilă. Înţelegem greşit democraţia crezând că putem critica oricum, oricând, pe oricine, doar pentru că suntem „liberi” – în cazul ăsta, o defazare a zicalei autohtone: de data asta „ne permite religia”.

7. Critica este prezentată la pachet cu soluţiile aferente.

Critica nu e interzisă, dar pentru a-ţi atinge scopul, critica ta trebuie să aibă un rezultat pozitiv şi astfel să însumeze toate celelalte puncte susmenţionate: să nu fii razbunător, să fii smerit, modest, umil, să îţi pese cu adevărat, să cauţi să fie relaţionată valorii tale, să se nască din experienţa şi pregătirea ta, asumându-ţi responsabilitatea să taci când/dacă trebuie, dar întotdeauna căutând binele celui/situaţiei pe care o critici.

Mulţi se întreabă şi mă întreabă des (puţin deziluzionaţi, resemnaţi) cum putem schimba România, cum putem înlocui practicile obsesive, aiuritoare şi lipsite de sens; ei bine, simplu: pund în practică proprie şi sub responsabilitate asumată toate lucrurile pe care le vrem altfel. Eh, himere – critica eventuală. Valoarea unui om, unei naţiuni e dată de caracterul propriu!

Timotei D.

Update: Mi-a fost prezentată pe Facebook o concluzie potrivită cu ce am scris şi am zis că nu trebuie ignorată:

Adriana Neagu Concluzia = Nelson Mandela (iertarea, fără critică) / Soluţia = Martin Luther King Jr. (activismul non-violent, fără critică) / Practica ce duce la schimbare şi eliberare = Mahatma Ghandi (determinarea non-violentă – „Fii tu însuţi schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!”)

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Februarie 2012 în Cuvinte, nu note

 

Etichete: , , , , ,

David vs Goliat

O poveste pentru unii, mit pentru alţii, adevăr şi întruchipare a unui război ce porneşte din izvoarele omenirii şi se scurge spre cascada sfârşitului zilelor, cele cu număr, precedate de cele fără număr – ipostaza transpunerii în imaginea prezentului.

Imaginea luptei între un colos şi un plăpând tânăr produce fascinaţie şi astăzi, într-o lume deja 3D şi obişnuită cu efecte speciale ce reuşesc să ne inducă în eroare trecând dincolo de pragul realităţii cu care suntem obişnuiţi. Portretizând lupta într-o scenă de film, decorul este sărac, arid, unghiurile de captură sunt destul de restrânse, ce să mai zicem de recuzită – arme nepotrivite, utilizate într-o manieră uitată de mult – probabil pelicula e manevrată de realul alb-negru, dar toate astea sunt dominate de culoarea aprinsă a disputei, a urii, a curajului şi în final a victoriei. Binele învinge!

Binele şi răul există şi coexistă doar prin reprezentanţi, persononificat de către două forţe spirituale, Dumnezeu şi Satan, dar cu mai mulţi sau mai puţini reprezentanţi muritori, actori ai istoriei civilizaţiei. David şi Goliat au fost unii dintre reprezentanţii vremurilor, derulând un episod (doar unul) dintr-un serial bine cunoscut, pe care îl urmărim şi în care jucăm actoriceşte prin prisma existenţei noastre. Contrastul reuşeşte să surprindă în cazul celor doi: Binele, Dumnzeu cel puternic este reprezentat de către David, un tânăr curajos, îndeletnicit cu lucruri mai degrabă de rang inferior, în comparaţie cu Goliat, uriaş şi războinic de temut – nume însoţit de o sonoră forţă.

David învinge într-o luptă care părea pierdută dinainte de a se scrie scriptul ei, mă gândesc că şi cronicarii vremii îşi scriseseră zapisele cu mult înainte să înceapă lupta, cotându-l pe David cu şanse nule, căutând să-şi termine treburile mai repede fiind convinşi de final. Toată faza pare a fi o excepţie de la regulă, argumentaţia fiind că întotdeauna cel puternic câştigă şi că cel slab nu are şanse decât accidental să fie încununat cu laurii reuşitei. Mie nu mi se pare că David este o excepţie, ci că el este de partea binelui, amănunt care-i scăpat din vedere atunci când te uiţi la precaritatea unei praştii zvârlitoare de pietre. David era de partea lui Dumnezeu şi El era cu David, dovedind lumii că binele poate fi purtat şi reprezentat de oricine, indiferent de culoare, clasă socială, ocupaţie, nume sau renume.

Mutând scena şi actorii în zilele noastre, mi-e teamă că David pierde în lupta cu Goliat, parcă cel puternic îl doboară pe cel slab, minoritar, abundenţa răului inundă puterea şi puritatea binelui – David luptă, e la fel de curajos şi pornit împotriva celui care contestă binele, dar Goliat vine în valuri, din toate părţile, purtând forţa şi ura parcă a miilor de generaţii trecute, manifestându-se de la cel mai mic la cel mai mare nivel social. David nu are nevoie de ajutor pentru a învinge, în schimb Goliat, înfrânt odată deja, caută oameni, vrea mobilizare generală ştiind că şanse să câştige câteva lupte există, victorii de sezon ce ar vrea parcă să îndulcească finalul care nu îi este deloc favorabil – războiul pierdut.

David luptă la fel de simplu, praştie şi pietre, armă ce produce şi astăzi – mai ales, amuzament şi batjocoră din partea lui Goliat, care deţine arme de foc mari, cuvinte înşelătoare, obscene, televiziuni mizere, ziare de nimic, nesimţire şi oameni de joasă speţă ce-i flanchează linia de atac, profanând ploi de săgeţi în deschiderea luptei – oştiri de muritori care şi-au pierdut minţile şi care fac scut împotriva pietrelor lansate din praştia adevărului, bunului simţ, moralităţii. Deşi nu-l vedem pe David în scena bătăliei, imaginea fiind umbrită de uriaşul Goliat, el continuă să lanseze pietre, e consecvent şi cătarea praştiei lui întotdeauna e îndreptată spre ţintă.

Lumea şi era în care trăim este câmpul acestei lupte mai aprige ca altă dată, ne are ca martori şi participanţi, vrând nevrând, postându-ne într-o tabără şi teamă mi-e că des ni se întâmplă să fim în tabăra nepotrivită. Binele şi răul nu coexistă separat, nu luptă fără noi, ci ne cuprinde şi ne angajează în acest malaxor – trebuie să alegem o tabără, să purtăm armele şi strategia taberii în care ne-am înrolat responsabil sau iresponsabil şi să derulăm un alt episod din epopeea David vs Goliat.

David, lupţi corect, pentru un scop veşnic şi nobil, nu te lăsa copleşit de urgia care-l însoţeşte pe Goliat, ura şi pornirea sa maschează lipsa strategiei, scopului şi poate fi înfrânt în punctele sale vitale. Goliat…lupţi ştiind că vei fi înfrânt, asta te înrăieşte şi te provoacă şi mai mult, dar nu vei dăinui veşnic – vei câştiga poate nişte lupte, dar războiul e în mâna lui Dumnezeu şi David îţi va lua capul în final. David vs Goliat caută reprezentanţi: Alege!

Timotei D.

 

 
2 comentarii

Scris de pe 18 Februarie 2012 în Cuvinte, nu note

 

Etichete: , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: