Cererea lui Adam

Prin aburii cafelei ce-o sorb parcă îl văd pe Adam prin grădina Eden, preocupându-se de îndatoririle lui zilnice. Se pare că îi plăcea să aibă o asemenea viaţă de vis şi nu cred că se gândea el prea mult la viitorul lui, din moment ce prezentul era atât de frumos şi mereu nou. Chiar dacă ar fi avut noţiunea de viitor, nu cred că îi trecea prin minte că viitorul poate fi în altă parte, în condiţii diferite.

Probabil că Adam începea să se obişnuiască cu stilul ăsta de viaţă, până într-o zi când pe neaşteptate l-a pălit un somn adânc. Dormea Adam, dormea şi nici nu ştia ce îl aştepta, cum atmosfera Edenului avea să fie şi mai înmiresmată, cum florile îi vor părea mai colorate, cerul mai albastru şi cântecul păsărilor mai melodios – visa el, bănuiesc. Dumnezeu, Creatorul, a găsit de cuviinţă să ia o coastă din Adam şi astfel să o creeze pe aceea ce avea să-i devină consoartă, Eva. Într-un final s-a trezit Adam şi ce să vezi? Nu mai era singur, avea cu cine să vorbească şi el, s-a regăsit în Eva şi deodată viaţa devenea un Eden, la propriu şi la figurat.

Zilele treceau, Adam se bucura de Eva şi de tot ce avea în jur, de compania reciprocă şi niciunul nu-şi imagina viaţa altfel, nu aveau de ce, până într-o altă zi când Eva parcă începea să întrevadă farmecul progresului uman, prin cunoaşterea binelui şi răului. Curiozitatea şi noul făceau ca toate minunile Edenului să pălească, farmecul unui nou, alt nivel uman devenea obiectivul principal – şarpele tot şarpe. Adam nu ştia, făcea rondul grădinii, că dacă ar fi ştiut el ce se discuta în al colţ de grădină poate că lucrurile stăteau altfel, dar cred că oricum, cum o dai, tot îl convingea Eva să facă orice, oricând.

Adam, parcă vrăjit de farmecul îmbietor al Evei, ea cuprinsă de spiritul modernismului, amândoi au trecut la a-şi mânca viitorul lor şi spun gurile rele, că şi pe al nostru. Adam, atras şi el de fructul interzis, dar mai mult atras şi convins de Eva, se găseşte acum în ipostaza de ţap ispăşitor, ajunge în boxa acuzaţilor şi încă nedându-şi seama de ce urmează, dă vina pe Eva atunci când este chestionat. Un laş, ar spune corul din spatele acţiunii, dar parcă îl înţeleg – s-a trezit dintr-un vis atât de frumos, a văzut sterpul din afara Edenului şi cred că pentru prima dată a înţeles viitorul. Bineînţeles că nu o putea acuza pe Eva pentru tot ce s-a întâmplat, ceea ce nici noi nu ne permitem să facem, dar bănuiesc eu că Adam şi-a pus multe întrebări, cum ar fi putut evita situaţia, dacă trebuia s-o ţină pe Eva tot timpul după el, dacă poate nu era prea preocupat de grădină şi o neglija pe Eva (n.r. pentru feministe).

La o simplă analiză a faptelor, Adam realizează că lucrurile s-au schimbat odată cu adâncul somn şi apariţia Evei, care totuşi era un ajutor potrivit pentru el. Balanţa nu înclina în niciun fel, nu era încântat de ce se întâmplase. Nu era suparat pe Eva, pe acţiunile ei, deşi o acuzase, dar în drum spre lumea de după Eden trebuie să-i fi trecut prin minte gândul:

Îmi vreau coasta înapoi!

Timotei D.

Anunțuri

Bond…James Bond?

Maşini rapide, arme de ultimă generaţie, acţiune la secundă, ceas cu laser, sabie cu lunetă, submarine aruncate în aer, buncăre în gheţari, prezenţe feminine, căţărări pe zgârie nori, şarm, stil, viaţă bogată, episodul 1, episodul 2, sezonul 4, wow, ce viaţă, mi-aş dori eu să fiu spion!

Poveşti de adormit copiii mari, că ăia mici au mai multă minte decât noi, uneori. Vedem atâtea filme cu spioni, cu agenţi secreţi, citim romane poliţiste, visăm la job-ul perfect de spion…când realitatea este total alta. Ceea ce urmează descrie viaţa de spion, aşadar intrăm într-o lume fascinantă, obscură, lume ce întrece imaginaţia omului obişnuit.

Ceea ce mulţi nu ştiu despre spioni este faptul că aceştia nu sunt racolaţi din rândurile condamnaţilor, criminalilor, fie mercenari şi oameni de teapa asta, ci sunt oameni cu capacităţi intelectuale peste obişnuit, vorbitori de limbi străine, cu specializări în diverse domenii, cu multe şi diverse abilităţi şi ceea ce e mai important, oameni cu un spirit patriotic extraordinar. Aceştia nu aleg să devină spioni pentru că au un salariu mare, bonuri de masa şi primă de Crăciun, ci o fac din patriotism, dornici să-şi servească ţara – nici nu-mi imaginez altfel, pentru că spionajul nu este un job, este un stil de viaţă, un crez. Aceşti oameni se pot descurca în orice fel de situaţie, au bune maniere, tact, pot purta discuţii la orice nivel intelectual şi ceea ce îi reprezintă cel mai bine, îşi pot însuşi orice identitate.

Programul de selectare şi pregatire al viitorului agent operativ (termen folosit de specialişti) se întinde până la un an de zile, poate chiar mai mult, în funcţie de serviciul secret, program în care deprinde atât tehnici de luptă, cât şi abilităţi psihologice, tactice şi tot ce presupune fişa postului. Dobândeşte calităţi militare, de utilizare a armelor de tot felul, învaţă lupta corp la corp, operează cu aparate electronice diverse, învaţă să conducă, să navigheze, chiar să piloteze avioane, deprinde cunoştiinţe despre geografie, istorie, politică, legi, drept, într-un cuvânt, este instruit pe toate palierele necesare misiunilor viitoare şi statutului de spion. Până aici totul pare normal, frumos, intrigant şi foarte interesant, dar de aici încolo începe să se vadă adevărata faţă a spionului.

Ce viaţă poate avea un spion? Ei bine, nu are viaţă aşa cum denumim noi viaţa normală, ci sacrifică multe din lucrurile pe care orice om le face zilnic sau dacă la face, le face foarte reţinut. În general, spionul nu are familie şi/sau dacă are, aceasta nu ştie cu ce se ocupă soţul/soţia/tati, după caz. Are prieteni, amici, dar păstrează acea distanţă necesară şi sigură pentru a-şi proteja ocupaţia. Trăieşte într-o minciună, este anonim, meritele nu îi sunt niciodată recunoscute, poate muri oricând şi nimeni să nu ştie. Data viitoare când îţi vine să te plângi că nu te observă nimeni, că eşti invizibil, anonim, te poţi gândi că poate eşti spion!

Spionul este antrenat să obţină, să sustragă informaţii din diverse domenii, cum ar fi: informaţii tehnologice, medicale, ştiinţifice, militare, politice, financiare, personale. Acţiunile şi modul în care acţionează frizează logică şi imaginaţia; deşi există legi naţionale, internaţionale, tacit şi cu intenţie, spionul este antrenat ca în misiunile sale să nu se supună regulilor, să nu respecte legea ţării în care operează, dar este obligat să respecte legea ţării sale, atunci când este pe teritoriul ei. Munca sa pentru obţinerea de informaţii presupune însuşirea unei alte identităţi, care de cele mai multe ori nu este identică cu naţionalitatea sa, deci trebuie să vorbească într-o limbă străină, trebuie să fie convingător şi să nu-şi dezvăluie niciodată intenţiile. Am putea spune că e simplu, îşi ia numele de Ion Lopată, se dă drept cultivator de pepeni şi ca să demonstreze, scoate nişte pepeni din pământ – aşa toţi am fi spioni.

În funcţie de caracterul misiunii, însuşirea unei identităţi poate dura de la câteva luni până la un an de zile. Sunt exemple în domeniul serviciilor secrete, care prezintă diverse misiuni în care agenţii s-au pregătit un an de zile pentru a duce la îndeplinire cu succes misiunea. Întotdeauna, spionul este pe cont propriu, dacă este capturat nu poate suna un prieten să-l ajute, ci dacă reuşeşte, este instruit să evadeze. De obicei, când un spion este capturat şi deconspirat, nu mai ajunge să-şi vadă pământurile natale, este ucis. Ca şi el, serviciul secret care îl prinde, nu se supune legilor sub care trăim toţi în pace şi linişte. În schimb, spionul care îşi duce la îndeplinire misiunea, nu va fi niciodată decorat, prezentat ca erou, meritele nu-i vor fi recunoscute niciodată oficial.

Viaţa de spion este obscură, neetică, periculoasă, murdară şi fatală de cele mai multe ori. În istoria spionajului sunt menţionaţi oameni care au căpătat boli mintale, neştiind cine sunt, cum se numesc, datorită însuşirii dese ale altor identităţi. Aceşti oameni trăiesc constant cu riscul de-a fi asasinaţi,  nu sunt în siguranţă nicăieri, se uită întotdeauna peste umăr şi ceea ce e interesant, în pofida tuturor pericolelor, îşi duc misiunea cu succes la îndeplinire. Lumea spionajului trece dincolo de ce ne putem imagina şi un exemplu m-a facut să mă lovesc de bariera logicii, a fascinaţiei. Şeful serviciului de informaţii externe roman (SIE) spunea într-un interviu că e posibil ca la un moment dat să primeşti informaţii că un spion străin pe care îl ştii că e spion, vine în România cu scopul de-a obţine anumite informaţii. Ca şi serviciu secret, e obligat să-l împiedice pe spionul străin să obţină ceea ce vrea să obţină.

Ca să fie şi mai fascinant, spunea că sunt cazuri în care spionul străin este întâmpinat la aeroport de către cel care trebuie să-l urmărească, poate că cei doi se ştiu, se salută, servesc o cafea împreună, după care fiecare încearcă să-şi facă datoria: spionul străin să obţină ce vrea, iar cel român să-l prindă. Se ştiu, discută, poate fac glume împreună, după care între ei începe o urmărire pe viaţă şi pe moarte. Oficial nu îşi pot face nimic, nu au de ce să se acuze unul pe altul; dau mâna după ce au servit cafeaua, se despart amical şi apoi care pe care.

Spionul este un om singur, trăieşte ca un necunoscut, moare ca oricare altul, dar purtând o mare povară pe umerii săi. Putem polemiza mult pe această temă, dacă e bine, nu e bine să fii spion, dacă o ţară trebuie să aibă serviciu de spionaj. Acestea sunt câteva exemple din viaţa unui spion şi după ce ai aflat, încă mai vrei să fii James Bond? Sunt operaţiuni multe şi interesante ale spionilor de toate naţiile, în diferite zone ale lumii şi într-un viitor post voi prezenta unele dintre cele mai cunoscute operaţiuni de pe urma cărora unii au avut de câştigat şi bineînţeles, alţii au avut de pierdut. Întotdeauna m-a atras şi cred că pe fiecare ne-a atras marea şi fascinanta idee de-a fi spioni, dar mai bine ne trezim şi ne vedem de ale noastre.

Când mergi pe stradă, uită-te bine în jur, poate ai trecut pe lângă un spion.

Timotei D.